Cristian Duțescu, avocat: Avem mai mult de lucru în domeniul insolvenței în perioada aceasta | Cu cifrele pe masă

Numărul insolvențelor a crescut accelerat la finalul anului trecut, numărul dosarelor noi ridicându-se la peste 1.000 atât în noiembrie, cât și în decembrie. Trendul pare că s-a prelungit și în 2026 – primele patru luni au adus cu 15,5% mai multe insolvențe (2.524) decât perioada similară a anului 2025, arată calculele realizate de Termene Business Hub pe baza datelor de la Oficiul Național al Registrului Comerțului.

„Din păcate, în perioada aceasta avem mai mult de lucru, și chiar în domeniul acesta al insolvenței, al dificultății financiare a unor companii. Cred că este o evoluție firească, având în vedere toate presiunile, începând de la cele geopolitice și până la cele economice care s-au resimțit în ultimii ani.

În general, reprezentăm investitori care sunt în această procedură, dar avem și clienți aflați în diverse stadii ale procedurii, fie de concordat preventiv, fie de insolvență, mult mai puțini față de cei care au investit și încearcă să-și recupereze banii investiți”, a spus Cristian Duțescu, fondator al casei de avocatură Duțescu & Partners și președinte al Organizației Profesioniștilor Pieței de Capital, în emisiunea „Cu cifrele pe masă”.

Alte declarații din emisiune:

Numărul insolvențelor accelerează

A fost acea efervescență extraordinară și neașteptată din timpul pandemiei COVID, cu mulți bani pe piață, dar și cu mult entuziasm sau prea mult entuziasm. Din perspectiva asta, avântul pe care și l-au luat unii antreprenori, acționari majoritari sau investitori a fost temperat de realitate.

Nu poate să crească totul la infinit și să obțină toată lumea profit. Mie îmi place întotdeauna să-l citez pe Warren Buffett: „Be greedy when others are fearful and be fearful when others are greedy”. Lăcomia este bună, dar nu întotdeauna. Când toată lumea este lacomă, e bine să fii mai precaut.

Există și momente în care lucrurile intră într-un regres, într-un recul, într-o zonă de corecție. Această zonă de corecție poate să conducă la incapacitate de plată, care își găsește expresia prin procedura preventivă a concordatului. Aceasta presupune, la fel ca insolvența, oprirea curgerii penalităților și a dobânzilor. De multe ori se ajunge direct la insolvență, care este o fază mai gravă a bolii unei companii și care poate să conducă la deces prin faliment.

În unele cazuri pe care le avem este vorba de un management defectuos – mai eufemistic spus, o neadaptare la realitățile pieței, nu neapărat la cele fiscale. Nu poți să invoci necunoașterea legii.

Există o fiscalizare în România care, după părerea mea, nu este nici foarte laxă sau facilă, dar nu este nici foarte împovărătoare. Sigur, creșterile de impozite sau renunțarea la facilități afectează business-ul unei companii, dar cred că fiecare trebuie să-și adapteze business-ul la realitățile fiscale.

Trebuie să te adaptezi astfel încât să nu te demoleze, mai ales în cazul societăților listate care au emis fie obligațiuni, fie acțiuni. Este o obligativitate să ai un business plan care să țină cont de riscuri. Riscurile trebuie evaluate în permanență. Altfel lucrurile sunt destul de grave pentru investitori.

Sancțiunile, atâta vreme cât nu se furnizează toată informația pentru investitori, sunt mult mai severe decât în cazul societăților nelistate. Nu cred că problema este severitatea sancțiunilor, ci enforcement-ul, faptul că sancțiunile nu sunt aplicate la timp și nu au efectul pe care ar trebui să-l aibă. Aici vorbim de autoritățile administrative care pot să impună astfel de sancțiuni, dar și de instanțele de judecată și de durata foarte lungă a urmăririlor penale, când se ajunge la aspecte de drept penal.

Atunci când ai clienți investitori care și-au blocat o sumă de bani – nu știm încă dacă și-au pierdut-o – trebuie să inventariezi toate situațiile. Dacă există perspectiva unor fapte penale, nu este profesionist și nici deontologic să eviți acest demers penal.

Sunt multe situații în care faptele de natură economică îndeplinesc condițiile materiale ale diverselor infracțiuni, de la înșelăciune și manipularea pieței, până la tranzacționare pe bază de informații privilegiate. Cazurile de manipulare și inside trading sunt puțin identificate și sancționate la noi.

Ca o glumă, spunea cineva cu mulți ani în urmă, în România, că o piață matură este cea care poate să fie manipulată, că dacă nu e matură, n-ai lichiditate, așa că n-ai ce să manipulezi. Nu vreau să spun că piața de capital din România este manipulată, dar există situații în care ar trebui să fie mai multă precauție cu furnizarea sau transmiterea unor informații.

Am citit recent – chiar nu cunosc cazul – că premierul Bolojan este investigat de ASF pentru o declarație. Eu cred că mulți politicieni fac declarații care afectează piața de capital și afectează indirect și economia, pentru că este vorba de încredere, iar investitorii trebuie să aibă încredere.

Investitorii sunt marcați de dorința de a obține profit. Acesta este rolul oricărei investiții. Chiar dacă este o societate nelistată, orice activitate lucrativă presupune obținerea de profit, altfel nu o mai derulezi. În piața de capital, lucrurile sunt mult mai sensibile, căci există un cadru de protecție legal care trebuie respectat.

Mă aștept să continue trendul de accelerare a deschiderii procedurilor de insolvență. Sunt totuși două războaie cu efecte destul de importante. Noi avem clienți în zona Golfului și chiar doream să inițiem niște business-uri în Emirate. Lucrurile s-au oprit dramatic. Evident, toată lumea pleacă din Emirate, din Qatar, din Bahrain.

Din perspectiva asta, globalizarea conduce la un efect în lanț. Cred că lucrurile acestea o să se simtă și pe piața din România. Nu vorbesc doar de creșterea prețurilor la energie sau petrol sau de inflație. Sunt efecte în lanț și la nivelul firmelor producătoare și al tuturor celor care sunt legați de lanțul energetic.

Cele mai vulnerabile industrii

Eu cred că în domeniul imobiliar a fost un entuziasm foarte mare, paradoxal sau poate nu, potențat de pandemie. Atâta vreme cât piața crește, tot mai mulți oameni vor să obțină profit din piața respectivă, dar în viață lucrurile nu se întâmplă așa. Cred că astfel se explică eșecurile din domeniul construcțiilor.

În industria prelucrătoare, probabil vorbim de chestiuni legate de managementul business-urilor respective, dar și de macroeconomie. Probabil că are un impact și nivelul de taxare.

Contagiunea se propagă repede. Dacă ai un client sau doi de care depinzi, normal că atunci când plățile sunt cu întârziere intervine blocajul, intri în incapacitate de plată a taxelor către stat și lucrurile devin destul de grave.

Valoarea prag pentru intrarea în insolvență este destul de scăzută: 50.000 de lei, adică sub 10.000 de euro. Orice creditor care are o creanță certă poate să depună cerere de intrare în insolvență. Dacă nu există lichiditate, se ajunge la insolvență.

Antreprenorul care se confruntă cu o incapacitate temporară trebuie să se mobilizeze să-și salveze business-ul. Totuși, antreprenorul sau acționarii decid în unele situații să se protejeze prin insolvență. Avem cazuri în care reprezentăm investitori, iar antreprenorii au intrat în concordat sau în insolvență, chiar și la societăți listate, fără nicio justificare.

Am avut clienți care aveau creanțe dobândite prin hotărâri judecătorești, ca urmare a desființării fostei piețe Rasdaq. Au câștigat dreptul de retragere pentru că nu au rămas la tranzacționare pe un sistem alternativ sau pe piața reglementată. Sunt creanțe istorice, din 2014, vă dați seama? S-au rezolvat și au reușit să-și recupereze creanțele abia luna trecută. Firma a intrat în insolvență, deși avea active imobiliare foarte mari.

Eu cred că în multe situații contează și buna-credință. Nu ai cum să reglementezi reaua-credință. Dacă o companie cu active foarte mari are datorii, cred că este de bun-simț și moral să și le plătească, nu să încerce să-i păcălească pe investitori și să-i amâne cu plata. Este o chestiune de moralitate mai întâi de toate. Fiecare ar trebui să se uite în oglindă să vadă dacă este moral ce face.

Avem și acum o situație cu o companie destul de importantă care intră în concordat preventiv doar ca să nu mai plătească dobânzi. Este o companie listată, cu investitori serioși care dețin 25%. Ce o să se întâmple la sfârșit, dacă o să meargă până în faliment, în condițiile în care au active imobiliare foarte mari, nevalorificate? Cel care controlează pachetul majoritar are cu siguranță mijloace prin care reușește să extragă profituri, chiar dacă societatea este în dificultate financiară.

Acesta este un exemplu clar și clasic: „Nu am lichidități!”, dar am active imobiliare pe care nu le folosesc. Sau le închiriez la prețuri mici unor companii prietene sau rudelor, iar aceștia le subînchiriază la un preț mai mare. Sunt niște lucruri care se întâmplă. Ar trebui să existe un enforcement eficient pentru ca această rea-credință să fie sancționată mai prompt.

Și la Nordis avem clienți, cu ceva asemănător. Este o chestiune mai complexă și nu aș vrea să intru în detalii, dar a fost o schemă și acolo, așa pare. Este și un dosar penal și nu vreau să mă pronunț atâta vreme cât el este în derulare.

Când și cum ne putem proteja?

Garanțiile suplimentare sunt un lucru important. Trebuie însă ca cel care are nevoie de investiție să fie de acord să garanteze și să aibă cu ce să garanteze. Avem situații, de exemplu, în care creditorul garantat a luat tot. O să dau ca exemplu cazul Vivre, pentru că s-a mai scris de el. Creditorul garantat nu a luat tot, pentru că a vândut creanța la un discount, însă creditorii obligatari și chirografari au primit zero.

Societatea Vivre este în momentul de față din nou viabilă. S-a închis planul de reorganizare foarte rapid, tocmai pentru că nu s-a plătit nimic creditorilor chirografari și creditorilor obligatari. Este și un dosar penal acolo, urmează să mai fie audieri, dar se întâmplă lucruri de genul acesta.

Vorbim de companii listate, iar Autoritatea de Supraveghere Financiară ar fi trebuit să intervină, pentru că vorbim de protecție. În cazul în care există un document de admitere la tranzacționare, fie că îl numim prospect, memorandum sau altfel, acest document trebuie să fie suficient de clar pentru un investitor mediu.

Apropo, nu este reglementat în mod explicit, dar poate ar trebui să existe o reglementare, un ghid care să definească investitorul mediu și cantitatea de informații pe care acesta trebuie să o primească, să nu mai existe fițuici publicate pe post de prospecte.

Vivre Deco este un caz-școală. A fost prevăzută în situațiile financiare și în memorandum o informație extrem de vagă. Citind-o, cred că nici noi nu am fi putut să înțelegem exact ceea ce voia să spună autorul. O cheltuială care fusese realizată pentru marketing în anii precedenți nu fusese recunoscută în anii în care a fost făcută – era vorba de doi ani precedenți – și a fost amânată pe cinci ani.

Este o politică contabilă care nu este relevantă aici, dar care se aplică în alte situații. S-a considerat că aceste cheltuieli au adus un anumit număr de clienți în ultimii cinci ani, așadar s-a replicat și s-a proiectat rezultatul pe următorii cinci ani. Pandemia s-a terminat și lumea nu a mai cumpărat, nu a mai fost același consum și același profit.

Dacă s-ar fi recunoscut acea cheltuială, s-ar fi înregistrat o pierdere. Dacă se arăta pierderea, nu se mai subscriau cele două emisiuni de obligațiuni, deci nu ar mai fi existat investiția. Vorbim de mai mult de 10 milioane de euro. Din perspectiva asta, nici memorandumul și nici situațiile financiare nu indicau în mod expres faptul că această cheltuială a fost eșalonată pe următorii cinci ani.

Se pot evita astfel de situații. Sunt și alte companii – nu vreau să dau nume – care încearcă să își cosmetizeze rezultatele. Nu este interzis, să nu se înțeleagă greșit, dar este o inducere în eroare. Chiar dacă nu este interzis, se aplică în alte situații și se forțează această amânare a recunoașterii cheltuielii în ipoteze în care nu se obțin venituri recurente.

De exemplu, această politică se practică în cazul asigurătorilor, unde se plătește prima anual pentru că se realizează contractul. Cu alte cuvinte, un contract sau o cheltuială de promovare cu un broker de asigurare îți aduce suma respectivă, pentru că, în mod evident, vor fi contracte în derulare și plătite recurent.

În schimb, atunci când faci business de retail nu poți să spui că vei avea același număr de clienți și aceleași venituri. Pentru orice antreprenor, pentru orice om de bun-simț, este foarte ridicol. Nu așa se fac prognozele.

Rezultatele financiare pot să fie și adevărate, dar și neadevărate. Avem cazul ROMCAB, de acum câțiva ani. Este cel mai mare producător de cabluri din România, o societate listată, cu mulți investitori și cu un dosar penal încă pe rol. Acolo s-au supraevaluat stocurile la un moment dat. S-a încercat obținerea unui credit de vreo 200 de milioane de euro, dar și o majorare de capital, care evident că n-au mai fost obținute.

Ce este concordatul preventiv?

Concordatul preventiv este o situație în care compania caută protecție juridică pentru oprirea curgerii dobânzilor și penalităților, păstrându-și administrarea proprie. Compania nu este administrată de un administrator judiciar, cum este în cazul insolvenței. Este sub conducerea administratorului statutar. Este o anticameră a insolvenței.

Desigur, planul de redresare presupune reducerea costurilor și trebuie să fie aprobat de către creditori. Este un plan care se desfășoară sub supravegherea sau cu consultarea și supravegherea unui administrator concordatar.

Atâta vreme cât sarcina financiară este redusă prin stoparea dobânzilor și penalităților, concordatul preventiv poate să reprezinte o cale de ieșire din dificultatea financiară, o cale mai bună decât situația în care nu se apelează la această procedură. În multe situații însă, din păcate, concordatul nu reușește să conducă la o ieșire din dificultatea financiară și se ajunge în insolvență.

De asemenea, se ajunge la această situație și din cauză că anumiți creditori nu aprobă planul de concordat. La Certinvest Management Solutions am avut o situație de genul acesta și, pentru că a fost imposibil de redresat financiar, compania a intrat în insolvență.

Se poate ajunge repede la faliment, pentru că, dacă eșuează un plan de concordat pentru că nu este realist, e de presupus că și un plan de reorganizare ar putea să eșueze, dacă business-ul nu este viabil și nu poate să genereze în mod realist profituri. Riscurile trebuie să fie evaluate, asumate și incluse în orice astfel de plan.

În concordat, un plan de reorganizare se derulează pe patru ani. Cel care îl redactează trebuie să aibă așteptări realiste și să nu inducă investitorii în eroare. Atunci când faci un plan și promiți că în anul patru dai toți banii, nu o să te creadă nimeni. Hai să fim serioși, nu poate să funcționeze așa.

Din păcate, contează foarte mult buna-credință a celui care controlează compania. Atunci când se ajunge la insolvență, administratorul judiciar trebuie să ia cu promptitudine cele mai bune măsuri. De multe ori, chiar dacă aparent se pot cosmetiza cifrele când se propune planul de reorganizare, trebuie să se arate că pentru cei defavorizați se va obține mai mult decât în faliment. Se pot cosmetiza lucrurile, iar în multe situații calea cea mai directă este falimentul, oricât de dură ar fi această procedură.

Investitorii trebuie să se protejeze în primul rând citind foarte bine documentele în baza cărora subscriu și investesc. Dacă vorbim de un investitor sau de altă categorie de creditori, aceștia trebuie să-l cunoască și, evident, să aibă încredere în cel care controlează business-ul în care investesc sau pe care îl creditează. Trebuie să facă un due diligence, chiar și sumar.

În multe situații, aceștia trebuie să apeleze și la cunoștințe de specialitate, experți contabili, un avocat, pentru că există un risc, iar acest risc poate să fie gestionat cel mai bine cu oarecare cheltuieli. Companiile în care un singur antreprenor decide totul și le știe pe toate nu au șanse foarte mari într-o economie de piață dezvoltată, globală și, mai ales, concurențială.

Investitorii mai trebuie să aibă o asumare a riscului în funcție de posibilitățile financiare. Dacă investesc o sumă de bani doar în ideea că vor reuși să obțină profituri fabuloase în următoarea perioadă sau să obțină mult mai mult decât dobânda bancară, nu cred că este o abordare foarte bună fără analiza documentelor. Aici este singura informare.

Dacă vorbim de instrumente financiare listate, sigur că trebuie să intervină și Autoritatea și să impună un grad mai mare de transparentizare a situației companiei. La fel cum există o reglementare europeană în cazul prospectului de emisiune, așa ar trebui să existe și în cazul unor emisiuni de ofertă adresate unui număr mai mic de 150 de investitori. Trebuie să existe o protecție, un minim de informații standardizate.

Procentele pe care și le primesc investitorii înapoi diferă de la un caz la altul. La Vivre nu s-a obținut nimic. La Elefant, cred că la fel, în planul de reorganizare nu se propune nimic pentru obligatari. Vorbim de pierdere 100% a investiției. Dacă se aprobă planul, aceștia sunt defavorizați. Chirografarii – chiar dacă sunt categorii defavorizate – ar vota împotriva planului, însă sunt minoritari în acest vot.

Încerc să atrag atenția investitorilor în instrumente financiare să aibă mare grijă la emisiunea respectivă, să citească documentele cu atenție, eventual să se consulte și cu un intermediar autorizat. Chiar dacă intermediarul are toate disclaimerurile din lume, el trebuie să furnizeze informații juste. Orice investitor serios trebuie să-și urmărească investiția.

Există instituția juridică a adunării obligatarilor. Se poate realiza această adunare anual obligatoriu și ea poate să adopte hotărâri. Sigur, acestea nu influențează direct business-ul, dar pot să impună anumite lucruri sau să atragă atenția. În plus, dacă există orice semnal că lucrurile nu funcționează așa cum trebuie în compania respectivă, trebuie implicată și Autoritatea.

Ruptura în încrederea investitorilor

Din păcate, se ajunge prea târziu la avocat. Am reprezentat mai multe grupuri de obligatari. Un singur investitor de retail nu o să-și un avocat să-l sfătuiască pentru 1.000 de euro investiți, dar ar trebui să existe cât mai mult această instituție a coalizării.

Exista la începutul anilor 2000 o efervescență mai mare în domeniul activismului acționarilor – shareholder activism. Sigur că atunci erau 5.000 de companii listate, era problema cu privatizarea în masă, erau foarte mulți. Acum a dispărut acest activism și apar probleme.

Atunci când ești obligatar, ești creditor și obții ceva la masa credală în planul de reorganizare. Dacă ești acționar și se împarte totul în faliment, nu mai obții nimic, acționarii pierd tot. Acționarii obțin doar dacă se lichidează compania și dacă mai rămâne ceva după ce se îndestulează toți creditorii.

Listările din ultima vreme au reprezentat succese extraordinare. Bursa de Valori București s-a bucurat, inclusiv prin această perioadă din 2020 până în 2024, de listări de succes. Este și meritul celor care au condus Bursa, dar și al brokerilor. Vorbeam acum 10 ani, la conferințe, că ar trebui ca brokerii să iasă din nou la acțiune și, iată, s-a întâmplat, mai târziu, dar au ieșit.

Eu cred că există o doză de încredere. S-a demonstrat prin aceste listări că se poate realiza finanțare prin piața de capital, ceea ce este foarte-foarte bine. Avem însă o problemă legată de încrederea investitorului. Cu cât e compania mai mică, cu atât încrederea este mai mică.

Cred că trebuie să se apeleze la piața de capital nu ca ultimă soluție, pentru că nu mai primești creditare, ci în situația în care se dorește o dezvoltare, chiar și o dezvoltare care presupune un exit total sau parțial al acționarului inițial. Așa se întâmplă și în Silicon Valley și peste tot în lum. Creșterea business-ului presupune și o reducere a participației acționarului fondator sau poate chiar ieșirea din business și corporatizarea, venirea unor fonduri de investiții sau atragerea unor investitor de retail. Asta înseamnă ca o companie să devină publică.

Revin la exemplul Vivre. Vivre crescuse foarte mult, avea nevoie de bani. Trebuie urmărit foarte exact ce s-a întâmplat cu banii, pentru că una este ce scrie într-un document sau într-un prospect și alta este ce se întâmplă în realitate. ASF-ul, poate și organele de urmărire penală trebuie să intervină.

Sunt cazuri reale astăzi în care sunt suspiciuni serioase că banii nu s-au investit pentru dezvoltarea business-ului sau pentru cucerirea unei piețe, ci pentru plata unor datorii mai vechi. Aici intrăm în domeniul penal, este o înșelăciune. Un investitor nu ar subscrie dacă ar ști că emitentul vrea doar să-și plătească datorii mai vechi.

Neajunsurile pieței de capital

Noi ar trebui să avem o Contraparte Centrală în România. Avem o piață reglementată, avem instrumentele clasice care se reglementează și se tranzacționează pe piața spot, lichiditatea a crescut față de anii trecuți, dar este evident că trebuie să avem și o piață de derivate.

Noi aveam până acum 10 ani o piață a instrumentelor derivate, Bursa de la Sibiu. Avem și reglementări pentru piața de derivate la Bursa de Valori București. Nu avem însă instituția juridică și administrativă care să gestioneze această piață. Aceasta este Contrapartea Centrală, care este în curs de autorizare din 2019.

Din rapoartele curente pe care le-am văzut și din rapoartele de audit care s-au făcut, înțeleg că au existat cheltuieli foarte mari cu soluția IT care, la un moment dat, a eșuat. Ulterior s-a încheiat un nou contract de consultanță, s-a achiziționat o nouă soluție IT.

Sunt cheltuieli mari care se fac cu Contrapartea Centrală, în condițiile în care această instituție – care are ca acționar principal Bursa de Valori București – nu produce niciun fel de venit de șapte ani. Apropo de încrederea în piață, este o problemă.

România ar avea foarte, foarte mult de câștigat dacă am avea o Contraparte Centrală. Dacă s-ar putea face tranzacții cu instrumente derivate nu numai pe valori mobiliare – acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit – dar și pe energie și alte produse, România ar putea să devină cu adevărat un actor regional important prin piața ei de capital.

Cred că ar trebui făcut un efort major în următoarea perioadă pentru autorizare. Nu știm în ce fază este sau de ce se blochează. Din câte înțeleg, ASF a dat OK-ul. Este o procedură nouă pe EMIR 3, unde aprobarea vine de la ESMA, dar cu avizul autorității naționale. S-a depus dosarul cu întârziere, problema este că s-au depășit foarte mult termenele.

Se tot anunță termene și aici este o discuție. Poate un investitor cumpără acțiuni la BVB pentru că știe că urmează să crească profitul extraordinar sau măcar că nu va mai cheltui bani cu Contrapartea Centrală, acțiunea BVB apreciindu-se pe baza acestor anunțuri. Dacă nu se întâmplă, acțiunea nu mai crește și nu știu dacă este în regulă. Nu vreau să avansez în alte discuții, dar este bine să nu se mai avanseze termene nerealiste. E adevărat că în ultimul an nu s-au mai făcut promisiuni

Există un plan de afaceri aprobat de acționarii Bursei de Valori București care vorbește de operaționalizarea Contrapărții Centrale la sfârșitul acestui an. Sper să fie respectat, pentru că planul anterior din 2024 n-a fost respectat, a eșuat total. Mai sper ca această Contraparte Centrală să fie funcțională cât mai repede și să producă și venituri. Nu ar trebui să fie o formă fără fond.

Chiar ar trebui să fie implicați toți actorii importanți din România. Ar trebui să fie o conjugare a eforturilor, pentru că e vorba cu adevărat de interes național. Toate entitățile care pot să aducă un aport pozitiv, plusvaloare, ar trebui să fie implicate. Este vorba de un câștig clar pe care pe piața de capital din România îl poate obține.

Primele semnale de alarmă la care un partener ar trebui să se uite sunt, în primul rând, întârzierile la plată. Orice întârziere la plată mai mare de un anumit termen rezonabil poate să fie un red flag. Lucrurile sunt clare: dacă nu plătești, nu poate să fie doar o indolență, ar putea să fie și un semnal al incapacității de plată, mai ales dacă se repetă.