2025 este al treilea an consecutiv de contracție și cel mai slab nivel din ultimul deceniu, iar datele din 2026 nu indică nicidecum o redresare, mai ales că județul care domină exporturile siderurgice, adică Dâmbovița, este la un nivel mult inferior față de aceeași perioadă a anului trecut.
Scăderea din ultimii ani a exporturilor de oțel nu este întâmplătoare, ci este cauzată de scumpiri majore ale prețului energiei. Anii 2021 și 2022 au adus creșteri pentru exporturile din România: 3.281 mil. EUR în 2021 și 3.296 mil. în 2022, la vârful crizei energetice, când prețul oțelului a explodat în toată Europa.
Aceste creșteri nu au putut fi menținute, iar în 2023 au scăzut la 2.252 mil., ulterior la 1.921 mil. în 2024 și 1.586 mil. anul trecut. Tot ce s-a câștigat în perioada de scumpire s-a pierdut în următorii trei ani, iar nivelul actual este sub cel din 2013.
Comparația cu istoria mai lungă a sectorului arată că nu e prima dată când exporturile se prăbușesc. De la 283 mil. EUR în 1991, exporturile au urcat la 2.458 mil. în 2008, s-au înjumătățit brusc la 1.317 mil. în 2009, au revenit la vârful istoric de 2.536 mil. în 2011, apoi au coborât din nou până la 1.271 mil. în 2016.
Fluctuațiile trecute nu pot fi atribuite unui singur set de factori, ci, din contră, reprezintă o combinație de preț ridicat, închiderea mai multor capacități, lipsa de eficiență în producție, cât și lipsa unei politici industriale de stat care să favorizeze menținerea în viață a industriei siderurgice.
România, în continuare, mai are rămășițe din industria siderurgică, dar nicidecum nu ne mai putem raporta la ea din același unghi ca în deceniile precedente când combinatele siderurgice încă mergeau. Funcționau îngreunat, mai multe furnale erau închise, dar funcționau.
Astăzi, fostul gigant industrial Sidex rămâne închis, exporturile pleacă în mare parte din Dâmbovița, dar nici acolo situația nu este îmbucurătoare.
Ponderea în exporturile totale ale României arată clar o schimbare de paradigmă economică la nivelul țării: de la exporturi de produse industriale grele, în principal metalifere, către o zonă de textile până în anii 2010, la pachet cu creșterea exporturilor de piese auto, dar și a unei industrii IT după 2004.
În 1993, fonta, fierul și oțelul reprezentau 13,8% din tot ce exporta România, doar că ponderea a coborât la 9,6% în 2004, la 7,3% în 2007 și, după criza financiară, s-a stabilizat în jurul a 2,5-3%. În 2025 a ajuns la 1,6%, fiind, în principal, cauzată de oprirea activității la Galați.
O parte din declinul ponderii fontei, fierului și oțelului din totalul exporturilor reflectă diversificarea reală a exporturilor românești, în special explozia componentelor auto și a serviciilor IT.
Saltul temporar la 3,6% în 2021 a fost tot un efect de preț, nu de volum, iar revenirea la 1,6% arată că, odată ce prețurile s-au normalizat, sectorul a rămas cu structura pe care o avea dinainte, indicând o ușoară scădere în ultimul an.
Scăderea exporturilor generale poate fi atribuită în principal prăbușirii exporturilor de produse laminate plate din fier sau oțeluri nealiate, cu lățime de minimum 600 mm, laminate la cald (codul 7208), care au coborât de la 854 mil. EUR în 2022 la 46 mil. EUR în 2025 în trei ani (-94,6%).
Nu este nimic întâmplător, căci scăderea corespunde exact cu închiderea Furnalului 5 de la Galați, ultimul funcțional de pe platformă, din iunie 2024. Producția de oțel a combinatului a fost zero pe aproape toată perioada de atunci încoace.
Pentru comparație, în 2007 aceeași categorie de produse aducea 1.165 mil. EUR, iar în ultimul deceniu s-a menținut constant între 350 și 600 mil. EUR pe an, chiar și în anii slabi. Dispariția unei linii de export care valora, în medie, o jumătate de miliard de euro anual explică singură aproape o treime din scăderea totală a sectorului.
Există însă o categorie unde România continuă să exporte consistent, mai precis deșeurile și resturile de fontă, fier sau oțel, adică fierul vechi, care au totalizat 448 mil. EUR în 2025, în scădere cu 20,6% față de 2022, dar la un nivel comparabil cu cel din întreg ultimul deceniu.
Evoluția pe termen lung este spectaculoasă, dar reflectă o poveste mai puțin fericită despre industria siderurgică din România. Până în 1996, exporturile de fier vechi erau practic inexistente, sub 5 mil. EUR pe an, iar deschiderea a venit odată cu terapia de șoc și cu privatizările din 1997, când au sărit la 22 mil. EUR și au continuat să crească până la 771 mil. EUR în 2011.
Raportul dintre cele două cifre este cel care ar trebui să dea de gândit. În 2025, fierul vechi a reprezentat 28% din valoarea totală a exporturilor românești de fontă, fier și oțel, în timp ce tabla groasă, produsul cu cea mai mare valoare adăugată din portofoliul național, a ajuns la 3%. Simplu spus, România exportă tot mai multă materie primă pentru oțelăriile altora și tot mai puțin oțel propriu.
Concluzia care se desprinde din date este că România a trecut, în mai puțin de patru ani, de la statutul de exportator net de produse siderurgice cu valoare adăugată la cel de furnizor de materie primă secundară pentru industriile din alte țări.
Structura exporturilor de astăzi, cu 28% fier vechi și 3% tablă groasă, este fix opusul celei pe care o avea sectorul în urmă cu mai bine de zece ani. Refacerea acestei structuri depinde de variabile pe care producătorii nu le controlează: prețul energiei, arhitectura protecției comerciale europene și, în cazul Galațiului, găsirea unui cumpărător.
.webp)
.jpg)
.webp)
.png)
