Rivali și Competitori în antreprenoriatul românesc (III)
În faimoasa peliculă 'The Godfather' există o scenă memorabilă în care temutul mafiot, interpretat magistral de Marlon Brando, îi ține fiului său o lecție parentală, spunându-i, printre altele, în stilul său molfăit și grav:
"Am învățat, dragul meu, că un avocat în costum și cu o mapă este mai periculos decât zece asasini cu pistoale."
Replica lui Don Corleone, lansată din detenta unui tată iubitor uns cu toate alifiile existenței, reflectă importanța și rolul pe care un avocat îl are în economia realității supuse normelor comune.
Don Corleone, personaj interpretat de Marlon Brando, sursa: captură Youtube
Dar, este avocatul (sau nu este?) ceea ce numim, îndeobște, un antreprenor? Definiția semantică a antreprenorului ne spune că termenul a intrat în dicționarul limbii române pe filiera franceză a cuvântului "entrepreneur", care înseamnă, într-o traducere liberă: "cel care întreprinde, organizează sau rânduiește o antrepriză." Tot DEX-ul ne spune următoarele, și anume că: "o antrepriză reprezintă o societate care execută lucrări industriale, comerciale sau de construcții." Din acest punct de vedere, asocierea avocatului cu funcția de antreprenor poate părea puțin forțată.
Legile antreprenoriatului, bucuria avocatului
Decor clasic juridic, sursa: Pixabay
Multiplele dimensiuni ale conceptului de antreprenor, strict legate de evoluția afacerilor, i-au adăugat acestuia câteva note semnificative: un antreprenor nu este numai cel care întreprinde (o acțiune) în virtutea unui profit, ci și cel care, pe lângă o firmă, are angajați, livrează salarii, are o cifră de afaceri, operează un cash-flow, crează și consolidează un brand, plătește taxe consistente la stat, iar de acolo, mai departe, își asumă riscuri și vizează o schimbare care să aducă plusvaloare propriei companii și societății în general.
Autorul acestui articol își propune să aducă câteva argumente pro în favoarea ideii care spune că, deși avocații, prin natura meseriei, nu sunt percepuți propriu-zis drept niște antreprenori, totuși, de la un anumit moment încolo, strict legat de evoluția afacerii pe care o prestează, legile antreprenoriatului le guvernează profesia. Până atunci, vom face o volută culturală ceva mai amplă, povestind ludic despre istoria avocaturii pe teritoriul României.
Cine sunt strămoșii avocaților? Păi, un soi de rapperi freestyle …
Orator din perioada Greciei Antice, sursa: Wikipedia
Primii "avocați" purtau denumirea de logografi și au apărut în Grecia Antică, fiind recrutați dintre celebri oratori ai vremii. La începuturi, forma de reprezentare se întemeia pe o expunere nominală, unde cei supuși judecății (învinuiții) trebuiau să-și prezinte singuri cauza, condiție care a început - treptat - să fie încălcată din pricina numărului mare de litigii în care subiecții proceselor erau implicați. Cum pledoaria, după canoanele acelor vremuri, trebuia să fie făcută în versuri, iar nu toți cetățenii aveau talent în a versifica precum o fac astăzi, Puya, Sișu sau Cheloo, aceștia apelau la "câte un prieten" recrutat din tagma oratorilor. Nu e exclus ca o pledoarie, în acele vremuri, să fi sunat exact așa: "N-a furat, vă zic pe bune/ Domnul X e-un tip cinstit / Martorele sunt nebune / Sau de-a dreptul s-au prostit!" (N-am găsit alte rime)
Pe sistemul: dai un ban, dar știi că face
Necazul acelor vremuri era că nimeni nu putea cere un onorariu pentru a pleda cauza altuia, astfel încât despre o formă legitimă a conceptului de "avocat" nu se poate vorbi decât în Roma Antică, când, începând cu anul 204 Î.Hr., interzicerea onorariilor a fost abolită de către Împăratul Claudius. Cumva, abia atunci, cel puțin formal, odată cu existența onorariului (facem ce facem, tot la bani ajungem) se poate consemna și debutul unui soi de strămoș al antreprenoriatului în avocatură.
Perioada bizantină aduce cu sine reglementarea juridică a profesiei avocaților. În Evul Mediu, gradual, prin intermediul bisericii și al statului, sunt promulgate legi care ridică la valoare de statut profesiunea de avocat. Cu toate acestea, meseria de avocat suferă, începând cu secolul XVI, mai multe sincope. De pildă, în Franța, în anul 1579, avocații erau obligați să declare ce sume au primit ca onorariu, cerință care a condus la mai multe revolte, obiecții și demisii. Două secole mai târziu, Revoluția Franceză din 1789 a desființat “Ordinul Avocaților” ca profesie liberă. Nici Napoleon Bonaparte, ca orice dictator, autocrat sau despot care se respectă, nu prea avea la inimă această îndeletnicire, prin urmare, abia în 1810, “Ordinul Avocaților” este reconstituit, iar baroul își (re)dobândește prestigiul și forța de breaslă.
În acest context mai trebuie amintit faptul că, în literatura de specialitate, juriștii considerau că gradul de civilizație al unui stat se poate măsura după organizarea și consistența baroului.
Pe teritoriul valah, cel dintâi corp al avocaților este înființat în anul 1831, mai exact în data de 30 septembrie, când Marele Logofăt al Dreptății, Iordache Golescu, pune bazele primului barou al țării din care făceau parte 22 de avocați.
Boierul Iordache Golescu, ilustrație Wikipedia
Altfel spus: câți avocați făceau parte din primul barou de pe teritoriul mioritic? Ei bine, cu vorba adaptată a unui cronicar involuntar de echitație de pe YouTube din debutul secolului XXI, putem spune exact așa: "22 de avocați frumoși!"
De la daci și apoi la turci, cu stăpânu’ te încurci
În perioada în care Dacia a fost sub ocupație romană, teritoriul a fost condus în virtutea dreptului roman, astfel că, timp de aproape două secole, legislația cuceritorilor a guvernat disputele și conflictele exact cum se întâmpla și în celelalte provincii aflate sub ocupația Romei. Pentru acele vremuri este impropriu să folosim termenul de avocat (care vine, lingvistic, din latinescul advocare și se traduce prin a chema în ajutor sau a invoca), dar este limpede că forme preistorice ale acestei meserii au existat din cele mai vechi timpuri. În perioada medievală, Transilvania s-a bucurat de o reprezentare în procese mai substanțială decât în Țara Românească sau Moldova. Domnul țării numea judecătorii, care erau recrutați numai dintre boieri, iar vechilii (termen de origine turcă care însemna agent, reprezentant sau delegat) elementar alfabetizați, fără studii juridice sau titluri nobiliare, desfășurau roluri similare celor ale avocaților de astăzi.
Evul Mediu Timpuriu: avocat aș vrea să fiu
În prima jumătate a secolului XIX, numărul absolvenților de studii juridice crește exponențial, iar avocații se răspândesc în toate orașele Transilvaniei, fiind, pe lângă masele populare, cei mai activi participanți la revoluția din 1848. Nu putem să nu-l amintim aici, pe lângă avocatul Petru Dobra, martir al revoluției de la 1848, pe Avram Iancu, fruntaș pașoptist, absolvent al Facultății de Drept din Cluj și unul dintre cei mai de seamă „antreprenori revoluționari”.
În Țara Românească, în Evul Mediu, împricinații se prezentau la judecăți, cum ar spune Vanghelie, ”pe persoană fizică”, adică nominal; însă, din secolul al XVI-lea, documentele atestă participarea la judecată prin reprezentanți, folosindu-se pentru aceștia termeni cum ar fi: „vătaf”, „omul unui împricinat”, „cel care a fost în locul acestuia” etc. Și în Moldova, în aceeași perioadă, rolul de avocat este ținut de vechili, astfel că toți cei care aveau varii cunoștințe despre pravile (legi) sau pur și simplu știau doar să citească și să scrie, puteau deveni agenții unor învinuiți, fapt care a făcut din meseria de reprezentant o afacere bănoasă. Anul 1864, prin crearea unui cadru juridic modern inițiat de către Domnitorul A. I. Cuza, aduce cu sine Legea constituirii corpului de avocați, laolaltă cu alte momente legislative importante: Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură Civilă și Codul de procedură penală, astfel că Instituția Avocatului își intră în drepturi.
Alexandru Ioan Cuza, fotografie de Carol Popp de Szathmári din 1873, sursa Wikipedia
Cine are valoare plurivalentă, lumea te vede
După Primul Război Mondial, avocatura în România a cunoscut o dezvoltare semnificativă, marcată de consolidarea profesionalismului și de apariția unor figuri emblematice în domeniul juridic. Cele aproape trei decenii de unitate și libertate istorică au adus României o dezvoltare antreprenorială plurivalentă comparabilă cu progresul occidental. În 1930, de pildă, cum o spune Dan Țop în lucrarea Istoria Avocaturii în România, baroul era compus din 78 de avocați, decanul fiind Polizu C. Dragomirescu. Tot acolo aflăm că primul primar român avocat, imediat după 1918, mai exact în data de 3 decembrie 1918, a fost Camil Velican, edilul din Alba Iulia. Ce e cu adevărat fascinant la avocații perioadei interbelice este incredibila lor multidisciplinaritate! Avocații acelor timpuri erau, adesea, concomitent și oameni politici, diplomați, istorici, gazetari, scriitori, academicieni, oameni de știință, oameni de afaceri etc. Nume precum Eugen Lovinescu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Ion Mihalache, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Steinhardt, Ion Vinea, Ionel Teodoreanu,etc., au punctat, la superlativ, această profesie liberală. Rivalitățile și competițiile lor se purtau, nu numai în cadrul actului de justiție, atunci când profesau, ci și în presă sau în politică, atunci când interesele lor erau divergente.
Păstorel Teodoreanu, sursa foto: Wikipedia
Dă-l încolo de Barou, iaca vine 'Omu Nou'...
Și a venit comunismul. În data de 17 ianuarie 1948, odată cu hegemonia forțelor comuniste, are loc desființarea barourilor și înființarea Colegiilor de Avocați din România, cu reprezentări județene. Astfel, Ministerul Justiției este investit cu conducerea generală a activității avocaturii, iar noua orânduire aduce cu sine epurările ideologice, motiv pentru care, bunăoară, numai în Prahova sunt excluși aproximativ 400 de avocați. Pe scurt, conceptul de „avocat antreprenor”, eminamente liber, dispare cale de mai bine de patru decenii, acesta fiind înlocuit cu un avocat înregimentat supus organizațiilor obștești, mai exact, birourilor colective de asistență juridică.
După blocuri suntem noi, să ne înțelegem bine, suntem noi care te reprezentăm pe tine
Și apoi a venit Revoluția.
Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989, sursa Wikipedia
În luna februarie a anului 1990 este adoptat Decretul de Lege nr. 90, privind organizarea și exercitarea avocaturii în România, prin care se suprimă dependența juridică față de Ministerul Justiției. Astfel, principiul autonomiei profesionale intră în vigoare, iar avocatul este liber să-și (re)înceapă aventura antreprenorială. În primele luni ale anului de grație 1990 sunt înființate în România aproape 7000 de firme, prima dintre ele - cum o aminteam și în articolul trecut - aparținând lui Dinu Patriciu: un birou de arhitectură numit „Alpha Construcții și Investiții”, care a primit numărul de înregistrare 0000001. Ca un amănunt, conform unui studiu efectuat acum 6 ani, doar 49 dintre companiile născute în 1990 mai erau active, printre ele, până în ziua de azi, figurând și două firme de avocatură: prima, firma de avocatură Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), inițial o afacere de familie fondată de către Manuela Nestor și Ion Nestor, iar cea de-a doua, Mușat & Asociații, fondată de către Gheorghe Mușat. Ambele companii sunt considerate promotoare ale avocaturii de afaceri în România postdecembristă, furnizoare de top în servicii juridice și fiscale integrate, energie și resurse naturale, concurență, drept societar, drept imobiliar, piețe de capital, drept bancar, dreptul mediului, etc. Într-un articol amplu publicat în presa de specialitate, unul dintre părinții avocaturii de business, Gheorghe Mușat, declara că nu se consideră nici om de afaceri, nici antreprenor: „Am fost și rămân un avocat de afaceri, iar firma Mușat & Asociații – deși o organizație de tip corporatist – este o societate de avocați și nimic altceva” (Business Magazin, ediția din 12 decembrie 2016).
Concluzii fără iluzii
Este evident că avocații care își administrează propriile firme demonstrează calități antreprenoriale semnificative. Aceștia nu doar că interpretează legea, ci și construiesc și conduc afaceri, inovează în practica lor, se adaptează pieței și își asumă riscuri într-un mediu competitiv. Poate că în debutul carierei sale un avocat îndeplinește mai degrabă rolul de soloprenor, pentru că gestionează singur toate aspectele practicii, (de la consultanță juridică la administrarea afacerii și marketing), dar odată cu pasul dezvoltării/înființării unei firme de avocatură (concept care presupune alți avocați, personal de suport, parteneriate multiple etc.) acesta se încadrează în categoria antreprenorilor.
În sfârșit, nu știm ce ar crede Don Corleone despre această concluzie, dar având în vedere faptul că am vorbit despre avocați, mai mult ca sigur că, cel puțin din reflex, ar avea un soi de respect !
Bibliografie Offline:
Istoria Avocaturii în România (autor: Dan Țop, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2014)
Bibliografie Online:
- https://www.youtube.com/watch?v=DIkqm-d65Zw&ab_channel=ZiarulFinanciarOfficial
- https://ro.scribd.com/doc/310275594/istoria-avocaturii
- https://video.juridice.ro/categorii/continut-gratuit/dan-top-despre-istoria-avocaturii-din-romania/?cn-reloaded=1
- https://www.businessmagazin.ro/cover-story/parintele-avocaturii-de-business-16024594
- https://www.zf.ro/companii/20-de-ani-de-capitalism-povestea-lui-ion-nestor-de-la-un-fax-si-un-copiator-in-bucataria-unui-apartament-din-drumul-taberei-la-avocatura-de-business-5106839
- https://republica.ro/din-cele-6-900-de-companii-infiintate-in-1990-primul-an-de-capitalism-doar-49-mai-sunt-active-in-momentul
.webp)
.jpg)
.webp)
.png)
