Jumătate de deficit nu înseamnă jumătate de problemă | GRAFICE

Plecând de la vestea bună, în rândurile de mai jos propun să ne uităm, din aproape-n aproape, ce se află în spatele acestui deficit bugetar. Vom vedea că ce arată Finanțele este mai degrabă o fotografie de moment, că minusul s-a redus mai ales din taxe și din bani europeni și prea puțin din tăieri de cheltuieli la stat și că datoria țării crește oricum, chiar și cu un deficit la jumătate. Altfel spus, înjumătățirea e plătită de consumatori și de Bruxelles și nu schimbă direcția în care ne îndreptăm.

1. Ce este deficitul bugetar și de ce ne privește

Statul strânge bani din taxe și impozite și îi cheltuie pe pensii, salarii, drumuri, spitale, dar și pe dobânzile la împrumuturile vechi care ajung la scadență. Când într-un an cheltuie mai mult decât strânge, diferența se numește deficit. Ea nu dispare de la sine. Statul o acoperă cu un nou împrumut. Împrumuturile adunate an după an formează datoria publică.

De ce ar trebui să ne intereseze? Dintr-un motiv simplu. Împrumutul costă, iar dobânda se plătește din bani publici, adică din taxele noastre. Fiecare leu dat pe dobândă e un leu care nu mai ajunge la un spital sau la o școală. Cu cât deficitul rămâne mare mai mult timp, cu atât datoria urcă, dobânzile cresc, iar statul ajunge să se împrumute și mai scump. Este un drum care se îngustează singur.

2. Vestea bună: deficitul s-a înjumătățit

În primele cinci luni ale anului, statul a reușit, prin măsurile de austeritate, să strângă un minus mult mai mic decât anul trecut – 1,75% din PIB, față de 3,35%. În bani, deficitul a fost de aproape 36 mld. lei, față de peste 64 mld. lei anul trecut, adică o diferență de aproape 28 mld. lei.

Finanțele spun că au ajuns la această performanță fără să taie investițiile. Este un mesaj important, fiindcă cea mai ușoară cale de a micșora acest dezechilibru este să oprești șantierele, iar asta nu s-a întâmplat. Pe hârtie, este cea mai bună execuție din ultimii ani.

Restul analizei nu contestă această cifră. O ia drept bună, dar o nuanțează, pentru că „mai mic” și „rezolvat” sunt două lucruri diferite.

3. Ne uităm la o fotografie, nu la un film

Prima nuanță este despre timp. Deficitul nu se adună egal, lună de lună, ci se umflă spre finalul anului, când statul plătește cel mai mult. Astfel, o cifră bună la jumătatea anului nu se păstrează automat până în decembrie.

Cel mai simplu se vede uitându-ne la anul trecut. La cinci luni, deficitul era de 3,35% din PIB. Până la final de an a ajuns la 7,65% – mai mult decât dublu. A doua jumătate a anului a adus mai mult deficit decât prima. Nu e nimic neobișnuit, așa arată un an bugetar.

La asta se adaugă și faptul că anul acesta bugetul a fost aprobat destul de târziu, așa că în primele luni statul a cheltuit în regim limitat. O parte din economia de acum este cheltuială amânată, nu disciplină, iar cheltuiala amânată se face oricum, doar mai târziu în an.

Această realitate justifică și prudența unora dintre economiști. Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank, a avertizat că „e prematur să ne pronunțăm” și că „pot fi surprize” în a doua parte a anului.

Pe de altă parte, putem citi lucrurile și dintr-o perspectivă mai optimistă. Dacă aproape toată îmbunătățirea față de anul trecut s-a făcut deja în prima parte, ar mai rămâne doar să păstrăm ritmul, așa cum constată Mihaela Peneș, director de trezorerie și piețe financiare pentru România și Bulgaria în cadrul Citi, pentru Termene Business Hub.

Cele două unghiuri nu se contrazic, chiar dacă par. Este adevărat că am recuperat mult față de anul trecut, avans care probabil va rămâne, dar este la fel de adevărat că suma totală a deficitului tot crește în a doua jumătate. Să le ținem pe amândouă în minte.

4. Cum a fost micșorat deficitul bugetar

A doua nuanță este despre cum. Un sold negativ în buget se poate reduce în două feluri: strângi mai mulți bani sau cheltui mai puțin. La noi, aproape toată reducerea a venit din prima modalitate.

Veniturile statului au crescut cu 9,18%, în timp ce cheltuielile au scăzut cu 1,5%. În vârful veniturilor stă TVA-ul – adică taxa pe care o plătim toți când cumpărăm ceva – în creștere cu aproape 23%.

Pe scurt, reducerea a venit mai ales din buzunarul nostru, prin taxe mai mari și prețuri mai mari, nu dintr-un efort al unui stat care a învățat brusc să cheltuie cu cap. În plus, o parte din cheltuielile ținute în frâu acum urmează să fie reluate la anul.

Merită menționat și faptul că subiectul deficitului bugetar se simplifică mult în spațiul public, unde informația transmisă se trunchiază, voit sau nu. Unii arată cu degetul doar spre cheltuieli, alții doar spre taxe. În realitate, cifrele arată spre amândouă.

Tot cifrele mai arată că aceleași taxe care astăzi umplu vistieria apasă pe puterea de cumpărare a oamenilor, încetinesc consumul, iar un consum mai slab înseamnă, peste câteva luni, mai puțini bani la stat. Este un cerc vicios. Metoda prin care reduci deficitul îți poate pune în pericol chiar reducerea lui.

Tot la capitolul cheltuieli, merită lămurit un lucru care circulă greșit. Sau trunchiat. Da, bugetul pe acest an prevede cheltuieli totale mai mari cu aproximativ 55 mld. lei față de anul trecut, dar, potrivit Finanțelor, creșterea nu vine din aparatul de stat, ci din trei surse: investiții, fonduri europene și dobânzi la datoria veche. În fapt, cheltuielile de funcționare – salarii, întreținerea statului – scad ca pondere.

Cu alte cuvinte, nu orice creștere de cheltuială este risipă, așa cum tindem să înțelegem. A plăti dobândă la împrumuturile de ieri și a băga bani europeni în șantiere nu e același lucru cu a îngrășa administrația. Este o distincție pe care discuțiile în spațiul public o pierd des.

Tot la cheltuieli intră și ajutoarele date de stat. Schema de ajutor de 5,3 mld. lei pentru reducerea deficitului comercial, adoptată de guvern recent și care se va derula în perioada 2027-2036, nu va avea un impact în deficitul bugetar pe 2026 și nici nu poate fi încadrată ca risipă.

Tuturor ne place să cheltuim, dar nimănui nu-i place să se uite la nota de plată. Măsurile de sprijin pentru anumite industrii chiar adâncesc deficitul, tocmai când încercăm să-l reducem, dar economia trebuie ținută în viață cumva. Altfel, ajungem să rezolvăm o problemă și să creăm alta.

5. O parte din veste este doar inflație

Sub aceste venituri în creștere, mai stă ceva care merită spus. Pe lângă colectarea mai bună, o parte din venituri vine din inflație. Taxele pe consum – TVA-ul și accizele – se încasează ca procent din preț. Când prețurile cresc, statul strânge automat mai mulți lei, fără să ridice nicio taxă. Prin urmare, o bună parte din acel plus de aproape 23% la capitolul TVA nu înseamnă implicit doar că s-a cumpărat mai mult, ci că aceleași cumpărături costă mai mult.

Inflația ajută bugetul și pe a doua cale, mai ascunsă. Deficitul și datoria se măsoară ca procent din PIB, iar inflația umflă PIB-ul exprimat în lei. Aceeași gaură, împărțită la un PIB mai mare, dă un procent mai mic. Cum se traduce asta? Reducerea reală nu este anulată, dar o parte din scăderea pe care o vedem poate fi inflația care „topește” cifrele, nu finanțele care se însănătoșesc pe deplin.

Așadar, pe termen scurt inflația lucrează pentru buget. Adrian Codirlașu, președintele CFA România, spunea în cadrul unei emisiuni Termene „Cu cifrele pe masă” că „Guvernul vrea inflație, pentru că în modul acesta transferă către consumator costul reechilibrării acestor dezechilibre, în special al deficitului bugetar”. Totuși, acest avantaj nu ține mult. Pe măsură ce prețurile cresc, și cheltuielile statului cresc – pensii, salarii, dobânzi – iar în final câștigul se diluează. Este un ajutor de moment, nu o soluție.

6. Deficitul scade, dar datoria urcă oricum

Deficitul și inflația se pot corecta relativ repede prin măsuri – ridici o taxă, ții cheltuielile în frâu, strângi politica monetară și în câteva luni se vede. În schimb, datoria nu se mișcă așa, ea se adună în ani. Chiar dacă, să spunem, închizi robinetul azi, datoria acumulată până acum rămâne și trebuie plătită mult timp de aici încolo. De aceea, o reducem mult mai greu, iar un deficit mai mic este abia primul pas, nu rezolvarea.

Partea care apasă cel mai tare pe datorie sunt dobânzile. O bucată din ce în ce mai mare din ce cheltuie statul nu merge vizibil nicăieri. Practic, plătim dobânzi la împrumuturile de deja făcute.

În primele cinci luni din 2026, cheltuielile cu dobânzile s-au ridicat la peste 26 mld. lei, cu aproape 4 mld. lei mai mult decât anul trecut. Asta înseamnă 1,3% din PIB doar în aceste cinci luni, dar pe tot anul dobânzile vor ajunge spre 3% din PIB, în jur de 61 mld. lei. Sunt bani care nu fac niciun drum și niciun spital, doar acoperă ce-am luat pe caiet.

Dacă scoatem dobânzile din ecuație și ne uităm la rest, vedem cu surprindere că restul este aproape pe zero la cinci luni. Sună foarte bine, dar este tocmai partea care se redeschide în a doua jumătate de an, când cheltuielile cresc. Nici aici nu putem trage linie încă.

Cât timp decalajul rămâne mai mare decât sumele pe care le plătim pe dobânzi, datoria tot crește, chiar dacă deficitul scade – „mai mic” nu este egal cu „în scădere” – iar datoria chiar urcă. De la aproape 55% din PIB în 2024, am ajuns la 59% în 2025, iar în martie 2026 trecuse deja de 60% (1.170 mld. lei).

Pragul de 60% reprezenta și ultima condiție pentru adoptarea euro pe care o mai bifam. Sigur, nu ne ajuta mult în privința euro, fiind singura îndeplinită, dar tocmai am pierdut-o și pe aceasta. Pentru tot anul, Comisia Europeană vede datoria în jur de 62%, iar la anul 63%.

Dacă nimic nu se schimbă în anii următori, aceeași Comisie vede datoria mergând spre 90% din PIB peste 10 ani. Este o proiecție, nu o certitudine, iar noi avem pentru moment de trecut alte hopuri. Direcția este, însă, destul de clară și nici execuția bună de acum nu o întoarce.

7. O ancoră fragilă ne ține pe linia de plutire

Cum de investițiile au rămas la un nivel ridicat, dacă banii au fost strânși cu greu? Răspunsul este că ne sprijinim tot mai mult pe fonduri europene. Că ne folosim de ele este bine. Că ne folosim „tot mai mult” de ele nu este bine.

Partea finanțată din fonduri UE și PNRR, deci nu de la bugetul nostru, a urcat de la circa 54% la peste 71% din valoarea investițiilor, potrivit Finanțelor. Anul acesta, banii care intră din UE ajung la cel mai înalt nivel din ultimii ani ca pondere în economie, împinși în sus mai ales de PNRR.

Să ții șantierele deschise, dar plătite în bună parte de Bruxelles, nu de la buget, este partea cea mai inteligentă a ajustării, numai că această ancoră are atașată o numărătoare inversă. Vârful de bani din PNRR este de moment. Anul viitor, pe măsură ce programul se apropie de final, sumele scad brusc. Oricum, până atunci, o bună parte din bani trebuie cheltuită la timp, altfel îi dăm înapoi sau punem de la noi.

Nu mai este nevoie să spunem că pentru a atrage acești bani avem nevoie de legi adoptate, deci de un guvern care funcționează, care nu este interimar. Fără guvern, nu trec legi. Fără legi, ratăm o parte din bani. Fără banii care ne țin acum investițiile, ori se opresc șantiere, ori crește deficitul. Sprijinul care ne ține astăzi nu este nici garantat, nici permanent.

8. Deficitul bugetar are un frate geamăn

Mai este o gaură despre care se vorbește mai puțin, dar care merge la pachet cu cea de la buget. Este vorba de balanța de cont curent, adică balanța cu restul lumii. Cumpărăm din afară mai mult decât vindem. Avem un deficit uriaș la mărfuri, în jur de 31 mld. euro pe an, acoperit doar în parte de servicii, care aduc un plus de circa 12 mld. euro.

Cele două – cea de la buget și cea cu străinătatea – se numesc deficitele gemene, sunt printre cele mai mari din regiune și se mișcă împreună. Mădălina Dragomir, senior macroeconomist la Garanti BBVA România, spunea într-o ediție recentă „Cu cifrele pe masă” că România se confruntă cu problema deficitelor gemene încă din 1999.

Anul acesta, se așteaptă o ușoară îngustare a deficitului de cont curent, de la 8% spre 7% din PIB, pe fondul aceleiași încetiniri a consumului. Totuși, această reducere implică și un efect negativ, pentru că în timp ce decalajul cu străinătatea se îngustează puțin, partea sănătoasă a banilor care o acoperă slăbește.

Investițiile străine directe (ISD) – intrările de bani care construiesc fabrici și rămân în țară – au scăzut cu aproape o treime (-31,5%) în primele patru luni, după ce anul trecut crescuseră puternic (45,5%). Este o diferență care trebuie acoperită din împrumut, adică din bani care pot pleca repede. Asta contează fiindcă pe noi ne finanțează, în mare parte, bani din afară.

Cine ne împrumută nu o face doar uitându-se la cum arată cifrele astăzi, ci mai degrabă la direcție. Ne compară cu alte țări care vor și ele aceiași bani. Ce îi sperie cel mai tare pe finanțatori nu este cursul leului – deși a stârnit multiple polemici în societate – ci nesiguranța, incertitudinea. Când nu știu ce guvern și ce politică urmează, preferă să aștepte.

9. O fereastră care se închide și o alegere de făcut

Punând totul cap la cap, deficitul s-a înjumătățit, iar asta este o veste bună care trebuie primită cu precauție. Rezultatul a venit mai ales din taxe și din bani europeni, nu din cheltuieli tăiate. În paralel, datoria crește oricum, iar ce ne ține ancorați – fondurile europene și încrederea piețelor – depinde de un guvern care momentan nu există.

Concluzionând, reducerea deficitului este necesară, dar nu este de ajuns. Sergiu Manea, șeful BCR, o spunea direct, tot într-un episod „Cu cifrele pe masă”: „Dacă singura noastră agendă este cum reducem deficitul bugetar, nu vom avansa. Este o agendă mică”. Prin urmare, chiar dacă reducem deficitul bugetar, fără creștere economică rămânem pe loc.

Situația în care ne aflăm nu este un accident și nu se trage dintr-o iresponsabilitate punctuală. Gaura neagră de astăzi a fost alimentată de un tipar, ani la rând. Adevărul incomod este că nici în anii buni, când economia creștea nesperat, noi n-am reușit să punem bani deoparte.

Mai este o tensiune din care nu se iese ușor. Strângerea deficitului se bate cap în cap cu nevoia de a ține economia în viață. Tai prea puțin, nu închizi gaura. Tai prea mult, sufoci o economie care deja pierde locuri de muncă și în care scade consumul, adică exact motorul care a susținut până mai ieri modelul nostru de creștere economică.

Semne deja se văd. Numărul firmelor intrate în insolvență a crescut cu 15,5% în primele patru luni ale anului, deși presiunea nu e generalizată, ci concentrată în câteva sectoare și județe, așa cum am arătat într-o analiză Termene.

De aceea, în plină consolidare, statul dă scheme de sprijin pentru industrii, iar asta nu este ipocrizie. E drept că un buget mai strâns și o economie ținută în viață sunt două lucruri care se contrazic, dar echilibrul dintre ele e tot ce contează. Și e greu de prins.

Mai mult, șansa fondurilor europene ne permite să începem trecerea la un model de creștere bazat pe investiții. Totuși, numărătoarea inversă a început și bine ar fi ca atunci când ajunge la zero să ne bazăm și pe proprii bani, pe propria viziune.

Până acolo, însă, trebuie să urmărim dobânzile la care se împrumută statul, cursul leului și nota de încredere dată de agențiile de rating, care ne reevaluează în iulie, septembrie și octombrie. Dacă aceste trei repere se înrăutățesc, înseamnă că am pierdut din ce-am câștigat cu greu. Piața este, până la urmă, cel mai sincer judecător.