Onorariul executorului judecătoresc în cazurile de „intuitu personae”

Cu toate acestea, debitorii, în special cei instituționali (în sarcina cărora sunt emise majoritatea hotărârilor având drept obiect obligația de a emite/elibera anumite acte) invocă în mod constant, pe calea contestației la executare silită, faptul că sunt obligați la plata unor cheltuieli de executare silită nejustificat de mari, susținând că onorariile executorilor judecătorești sunt calculate greșit, în cazul executării silite directe declanșate împotriva lor.

Într-adevăr, debitorul este obligat la plata unor cheltuieli de executare silită, dar întotdeauna „uită” să menționeze în contestația la executare faptul că executarea silită este generată de culpa sa exclusivă, creditorii fiind obligați să apeleze la instanța de judecată pentru recunoașterea dreptului lor.

Cum s-a prezentat pe larg și în considerentele deciziei apelate, Curtea Europeană a statuat în cauza Șandor împotriva României că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Situație ce se regăsește și în cauză, deoarece în lipsa demersurilor contestatoarei pentru eliberarea adeverințelor expres menționate în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu, se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii. […]

Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea.

Într-adevăr, facil pentru debitor și un punct de vedere greșit, am spune noi, adoptat de unele instanțe, ar fi că în cazul în care obligația stabilită prin titlul executoriu este una de a face intuitu personae, ce poate fi îndeplinită doar de către debitor, onorariul executorului judecătoresc să fie raportat la pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006, fiind de maximum 200 lei.

Această motivare pleacă de la premisa invocată tot mai des, că executorul judecătoresc procedează la „emiterea unei simple somații”, drept pentru care nu are dreptul la un onorariu mai mare de 200 lei, anume cel prevăzut la „orice alte acte sau operațiuni prevăzute de lege”. Nimic mai departe de adevăr!

Executorul judecătoresc nu emite o simplă somație întrucât, pentru ducerea la îndeplinire a dispozitivului titlului executoriu trebuie deschis și instrumentat un dosar de executare silită la fel ca orice alt dosar, trebuie urmați toți pașii procedurali, începând de la depunerea cererii către instanță și ridicarea încheierii aferente, emiterea tuturor actelor procedurale incidente, până la notificarea debitorului cu privire la încetarea executării silite, dacă este cazul.

Este evident greșit să se invoce drept onorariu datorat în cazul obligației de a face, chiar fiind intuitu personae, un onorariu de doar 200 lei, prevăzut la alte acte sau operațiuni prevăzute de lege, cât timp legiuitorul a prevăzut că transmiterea unei simple notificări poate avea un cost de până la 400 lei. Nu poate fi considerată validă această susținere, care este de fapt benefică doar debitorului, în condițiile în care, pentru îndeplinirea unor proceduri mai simple, respectiv poprirea asigurătorie sau sechestrul asigurător, onorariul prevazut de lege este de până la 2.200 lei, dar pentru instrumentarea unui dosar întreg de executare silită privind obligația de a face, onorariul ar fi de 200 lei.

În realitate, pentru a reduce cheltuielile, debitorul nu ar putea opune cu succes vreun temei din cele menționate expres cu privire la scutirea privind achitarea tuturor cheltuielilor de executare silită, deoarece (aproape) niciodată debitorul, instituție de stat, nu dovedește intenția sa de executare benevolă a obligației (de aici și titlul executoriu, hotărâre judecătorească), dimpotrivă, înțelege să formuleze contestație la executare, prelungind și mai mult procesul civil, în dauna creditorilor.

Excepția o reprezintă situația în care debitorul execută obligația prevăzută în sarcina sa înăuntrul termenului prevăzut în somație, acesta urmând a fi ținut să suporte doar cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia.

Drept urmare, considerăm că această abordare a diminuării excesive a onorariului executorului judecătoresc este greșită întrucât, inevitabil, dispare aspectul coercitiv al costului executării silite ca una din sancțiunile suportate de către debitor aflat în culpă procesuală. Orice debitor, în special instituție publică, va alege achitarea unui cost de doar 200 lei reprezentând cheltuieli de executare silită, în dauna emiterii unor acte care nu-i convin sau care nu-i sunt confortabile, această sumă de 200 lei fiind practic derizorie, prin raportare la bugetul oricărei instituții mari de stat.

Mai mult decât atât, onorariul extrem de mic va dăuna în final tot creditorilor și va limita accesul acestora la justiție, cât timp executorii judecătorești vor fi reticenți în a deschide un dosar de executare silită având obiect similar, în condițiile în care costul real al instrumentării dosarului depășește onorariul ce se poate încasa din dosar.

Un articol scris de Eduard Peticaru, executor judecătoresc, publicat de Universul Juridic.