Salut, bei o bere?”
Dacă cineva, cumva, undeva, ar întocmi un top al celor mai familiare întrebări pe care românii și le adresează, probabil că interogația de mai sus ar figura, neîndoielnic, printre cele mai intens folosite formule de socializare.
Blondă, brună, neagră, roșie, amară, dulce, cu arome de citrice sau ușor fructată, născută în abații, fermentată în ateliere artizanale ale călugărilor sau în halele ultratehnologizate ale marilor producători de astăzi, berea a fost, cale de milenii (și a rămas) un simbol al interacțiunilor umane, al relaxării, dar și al unui anumit tip de supraviețuire (să nu uităm: berea figurează în categoria alimentelor), iar de acolo mai departe: a fâlcărelii, a bârfei superficiale sau a dialogurilor profunde, trezind, totodată, printre creatorii ei, antreprenori mai vechi sau mai noi, concurențe și rivalități acerbe.
În materialul de față ne propunem să explorăm povestea romanțată a acestei licori magice care a adus un aport semnificativ în dezvoltarea societății și a economiei românești, iar mai apoi, vom încheia cu câteva repere din fenomenul antreprenorial (de nișă) care vine pe filiera creatorilor neaoși de beri artizanale (craft-beer), o industrie relativ recentă pe piața afacerilor românești de profil.
Scurte repere universale din istoria berii
Conform exegeților, primele mărturii despre bere sunt menționate încă din timpul sumerienilor, aceștia botezându-și licoarea magică cu titulatura de “sikaru” (probabil, primul brand de bere, informal, din istoria omenirii). N-ar fi hazardat să ne imaginăm doi bărbați sumerieni începând un fel de conversație cu următoarea formulă de socializare: “Ia zi, frate, bei un sikaru?” (astăzi, pe piața berii artizanale autohtone chiar există un sortiment de bere omonim).
Mărturiile despre pasiunea pentru bere a celei mai vechi civilizații sunt inserate inclusiv în celebra Epopee a lui Ghilgameș. Acolo, Enkidu, personajul principal din poemul mesopotamian, apare consumând un soi de poțiune magică din lapte și bere. Cert este că sumerienii iubeau atât de mult berea încât i-au atribuit și o zeiță (Ninkasi) și i-au dedicat un templu cu același nume situat în sudul actualului Irak.
La rândul lor, egiptenii antici importau berea din Babilon, iar prima rețetă de bere de pe teritoriul lor datează din jurul anului 3500 Î. Hr. Tot acolo, din dorința de a relua construcția piramidelor, faimoasa Cleopatra, ultima regină-faraon (n. 69 î.Hr., d. 12 august 30 î.Hr.) impune prima acciză (taxă pe bere) din istorie.
Cale de secole (mai cu seamă în spațiul greco-roman) berea a fost considerată drept băutura plebei (a săracilor), fiind lipsită de descendența divină a vinului, atât de gustat și apreciat de către zei. Cu toate acestea, tratatele de medicină din antichitate pomenesc foarte des despre virtuțile terapeutice, hrănitoare și vindecătoare ale berii. Conform cronicarilor, se pare că însuși Iulius Cezar, după trecerea victorioasă a Rubiconului alături de legiunile sale, s-ar fi cinstit cu bere. Nu știm dacă distinsele lor consoarte au avut de comentat ceva, cert este că, din fericire, nu avem astfel de mărturii. Începând cu Evul Mediu Timpuriu, avangarda producătorilor de bere este reprezentată de către descendenții triburilor germanice. Tot atunci, mănăstirile și-au dezvoltat, treptat, propriile fabrici, printre inovațiile aduse de călugări numărându-se și adăugarea de hamei, laolaltă cu perfecționarea proceselor de fabricație.
Berea pe teritoriul României
Izvoarele arheologice ne spun că tracii și dacii consumau și ei un fel de strămoș al berii (o băutură fermentată pe bază de cereale malțificate pe care o sorbeau, aidoma sumerienilor, cu un pai), însă adevăratele mărturii ale consumului și fabricării de bere pe teritoriul de astăzi al României încep în perioada medievală. Stabilirea sașilor în Transilvania (secolul XII) este considerată de către specialiști ca având un rol central în dezvoltarea industriei berii valahe. Mărturiile prezenței primelor tehnologii rudimentare de producere a malțului sunt semnalate prin prezența slădnițelor (“mici fabrici de bere” care aveau în dotare o moară manuală pentru măcinarea malțului, vase mari de fierbere din metal și butoaie de lemn, în principal din stejar, pentru fermentare). Etimologic, cuvântul “slădniță” derivă din slavona veche “sladŭ”, care înseamnă “dulce” sau “miere”).
O astfel de slădniță exista deja la Baia (prima capitală a Moldovei) în secolul XIV. Cea mai veche referire documentară datează din anul 1402, când Alexandru Cel Bun dăruiește mănăstirii Moldovița o instalație de fiert bere, iar mai târziu, la 3 aprilie 1488, Ștefan Cel Mare donează și el o slădniță mănăstirii Putna, indicând, ca un antreprenor asumat, inclusiv locul unde aceasta trebuia instalată. (În mănăstiri, berea era considerată un aliment potrivit în timpul postului datorită conținutului său nutritiv și faptului că era făcută în principal din ingrediente vegetale, cum ar fi malțul și hameiul).
Secolul XVIII, cu anul său de grație 1718, semnalează primul pas către dezvoltarea semnificativă a producției de bere pe teritoriul de astăzi al României. Eliberarea cetății Timișoarei de sub ocupație otomană de către prințul Eugeniu de Savoya favorizează apariția mai multor fierbătorii de bere, dintre care prima (Fabrica de bere Timișoreana, înființată în 1718), este considerată strămoșul industriei de astăzi. La scurt timp, acesteia îi urmează deschiderea altor fabrici: Caransebeş (1722), Orșova (1726), Lugoj (1752) și Lipova (1767).
Primii antreprenori autohtoni din istoria modernă a berii
Secolul XIX aduce o extindere geografică a fabricilor de bere (în Transilvania, potrivit unei statistici a geografului Elek Fényes, existau 81 de manufacturi de bere, dintre care 38 se aflau în zona granițelor militare. În 1851, în cadrul provinciei, numărul lor crescuse la 130, dintre care 102 aveau un regim industrial, iar 28 funcționau ca anexe ale unor unități agricole. La Iași, în 1845, este înființată “Fabrica de Bere de Bavaria” (devenită, mai târziu, Fabrica de bere Zimbru), la Brașov este deschisă prima fabrica de bere sub oblăduirea autorităților locale: “Städtisches Bierbrauereihaus” (1857), iar la București în 1850 se deschide prima grădină de bere. Interesant de menționat este faptul că apetitul pentru consumul de bere în Vechiul Regat este alimentat de un eveniment neprevăzut care scoate vinul (marele rival și competitor al berii) din ecuația consumului: în 1877, profesorul de botanică Dimitrie Ananescu aduce din Franța, în scop experimental, câțiva butași din soiul Isabelle (un hibrid de viță american) pe care-i plantează în via sa din comuna Bucov, jud. Prahova. Importul soiului hibrid a dus cu sine filoxera care s-a extins și a decimat culturile de viță de vie, o adevărată catastrofă pentru industria viticolă. Prin urmare, cale de ani buni, românii s-au reprofilat “forțat”, alături de alte spirtoase și pe consumul de malț și hamei, folosind dictonul salvator: “Dacă nu-i vin, o dăm pe bere!”
Pe scurt, finalul secolului XIX pune bazele industriei berii în România cu apariții antreprenoriale care au făcut istorie: de pildă, anul 1878 marchează, în Cluj, începuturile berăriei Ursus. Nouă ani mai târziu, în 1887, se înființează, la Sibiu, Fabrica de bere “Trei Stejari”, în timp ce, finalul epocii cunoscută sub denumirea de La Belle Epoque aduce prezența unor mărci legendare (berile Czell și Bragadiru) care vor domina piața autohtonă cale de zeci de ani.
Debutul secolului XX figurează, pe lângă extinderea fabricilor de bere, și cu o provocare nedorită de către comercianți: creșterea impozitării impusă de autorități.
Frații Czell (Wilhelm și Friedrich), industriași sași din Brașov, au jucat un rol major în antreprenoriatul berii. Aceștia s-au opus impozitării excesive semnând o petiție intitulată “Petiția Fabricanților de Bere către Parlament”, manifest prin care - alături de alți antreprenori majori din industrie - au conlucrat la scăderea accizelor. Pe de altă parte, apropo de rivali și competitori, frații Czell (posesorii unor resurse financiare uriașe) operează cu mijloace agresive într-o luptă pe viață și pe moarte în ceea ce privește achiziționarea berăriilor mici și mijlocii. Afaceriștii cumpără, printre multe altele, fabrica Ursus, dar și (în 1929) Fabrica de Bere Timișoreana, motiv pentru care micii întreprinzători locali formulează la rândul lor petiții și proteste către autorități. Nicolae S. Basilescu, profesor universitar, om politic dar și industriaș cu afaceri consistente în industria alcoolului, se află în avangarda luptei împotriva acestui tip de monopol. În anul 1908, în presa vremii, el scrie: Lipsiți de orice scrupul, aceștia (frații Czell) vin în țară […] și înarmați cu un capital imens, ei încep o luptă crâncenă împotriva noastră. Rămași stăpâni pe toate fabricile din România ei vor deveni stăpâni pe industria berii.”
Industria berii în contextul perioadei interbelice și a naționalizării
După Marea Unire (1918), producția de bere de pe teritoriul României Mari se dezvoltă și crește într-un ritm alert. De pildă, în 1919, cifrele ajung la 497.768 de hectolitri, pentru ca, un an mai târziu, în 1921, producția să ajungă la un cuantum aproape dublu, 968.669 hectolitri pe an, adică echivalentul a 5,7 litri pe cap de locuitor. Cotele înalte ale producției sunt însoțite și de perfecționarea tehnologiilor, emblematică în ecuația modernității în acele timpuri fiind fabrica de bere Timișoreana (devenită din 1922 Fabrica de bere Timișoreana S.A.) care începe să folosească primul filtru de bere din țară. Tot în anii '20, berea Timișoreana devine berea oficială a Casei Regale. La rândul ei, Fabrica de Bere Bragadiru importă și pune la treabă motoarele Diesel, iar la Iași, fabrica de Bere Zimbru (fostă Bavaria), pune la punct un sistem modern de electrificare. Fabrica de bere Ursus fuzionează cu Fabrica de bere Turda (1929), sub titulatura: “Fabricile Unite de Bere din Cluj și Turda 'Ursus' S.A”. După cum se observă, rivalitățile și competițiile între antreprenorii vremii pun accent pe febrilitatea implementării tehnologiilor de ultimă oră. Începutul secolului XX, după cum o aminteam și în primul articol din această serie, descinde cu efervescența celei de a doua Revoluții Industriale (pașii fermi în industria de telecomunicații, producerea în masă a automobilelor, aviația comercială, etc.) O notă demnă de menționat este dezvoltarea publicității, ramură a promovării marilor antreprize, dar și a micilor comercianți care încep să intuiască avantajele reclamei. În 1924 apar în România primele agenții străine de publicitate, J.R. Thompson (New York) și Rudolf Mosse (Berlin), brand german care se extinde cu sucursale inclusiv în Câmpina și Ploiești. Firmele de bere duc bătălia rivalităților și în această zonă, perfecționându-și campaniile publicitare. Apar etichete atrăgătoare, firme luminoase, anunțuri consistente în ziarele vremii, laolaltă cu primele testimoniale (unde rolul major de promotor îi revine Reginei Maria care este considerată întemeietoarea testimonialelor autohtone, aceasta promovând cremele firmei americane, Pond’s).
În sfârșit, după perioada interbelică, cumva intuibil, declinul progresiv al industriei berii în România începe cu finalul celui de-al doilea Război Mondial. Intrarea în vigoare a legii nr. 119 din 11 iunie 1948, prin care statul român naționalizează, alături de zăcămintele subterane și supraterane, toate întreprinderile individuale, societățile și asociațiile particulare de orice fel, punctează și dispariția conceptului de antreprenor (a “omului de afaceri” de tip occidental), așa cum s-a manifestat el cale de aproape un secol. Îl vom regăsi, timid, odată cu debutul anilor '90 într-un efort șovăielnic de reinventare și de căutare a propriei identități pierdute.
În anii "mărețelor ctitorii", chiar dacă berăriile rămân, formal, locul de relaxare al proletariatului, foarte multe mărci cu vechime dispar de pe piață sau se convertesc sub titulaturi noi: Astfel, fabrica Fraților Czell din Dârste se numește “Aurora”, cea de la Cluj devine “Înainte”, Solca poartă noul nume de “Fabrica de Bere Constantin Dobrogeanu Gherea”, Fabrica de Bere Luther devine “Grivița”, iar Bragadiru se preschimbă în “Rahova”, etc. Cum istoria berii în comunismul neaoș și în celebra Epocă de Aur nu prea poate fi legată de antreprenoriatul autentic, o să ocolim istoria ei în ceaușism, nu înainte de a spune că berea favorită a lui "Nea Nicu" și a "odioasei lui consoarte" (să ne scuze nostalgicii), era berea Azuga. Rămâne un mister dacă în ultimele zile de viață, în unitatea militară de la Târgoviște, aceștia au cerut vreo halbă de Azuga. În orice caz, dacă ar fi știut ce urmează, probabil că ar fi cerut câteva lăzi.
Bere și putere (antreprenorială) după anii '90
Anii '90 reprezintă un veritabil El Dorado al antreprenoriatului autohton. Prima firmă din cruda noastră democrație a fost înființată de către Dinu Patriciu în luna februarie a anului 1990 și purta numele de: Alpha Construcții și Investiții Mobiliare. Simbolic și nu numai, acel număr unu (Nr. 1) din Registru Comerțului, scris negru pe alb în catastiful virgin al vremii, a consemnat prăbușirea regimului comunist și instaurarea, cel puțin declarativă, a democrației. Social, cultural, mental, etc., atunci și acolo, intram, ca nație - după 45 de ani de seceri și ciocane - în zodia “Tranziției”, termen mediu menit să facă racordul între economia centralizată și economia de piață. Antreprenoriatul juvenil din acele vremuri era precum un flăcău novice: nu dispunea de capital, fiind, de asemenea, privat de experiența unei economii de piață și de exercițiul afacerilor legale. De fapt, în debutul acelei perioade tulburi, nu exista niciun fel de legislație care să reglementeze cadrul de funcționare a companiilor. Sociologic vorbind, apucăturile antreprenorilor în tranziție s-au ramificat în trei direcții: 1. - zona comerțului (cu strămoșii faimoși-bișnițari, care și-au valorificat experiența anterioară din specula comunistă, și care, imediat după '90, puteau călătorii extracomunitar), Zona 2. Casta micilor producători locali (domeniul agroalimentar) și Zona 3: cei care și-au dezvoltat afacerile prin preluarea întreprinderilor de stat (mici și mijlocii) accesând metoda MEBO (Management Employee Buyouts), singura metodă relevantă de privatizare pentru primul “cincinal” al tranziției din România. Dar despre subiectul primelor generații de pre-antreprenori postrevoluționari (cu provocările lor specifice) vom avea răgaz să depănăm în articolele viitoare. Până una-alta, ne întoarcem la tema centrală a acestui material, și anume: industria berii valahe.
Contexte și pretexte economice cu malț și hamei
Concret, imediat după 1990, în România, se deschid peste 100 de fabrici de bere. Cele mai multe dintre ele sunt rodul unui entuziasm naiv care nu ține cont de rigorile de manual ale antreprenoriatului contemporan care proclamă o intensă cercetare a pieței prealabile, un plan de afaceri, o strategie de management realistă, etc. Prin urmare, foarte multe dintre firmele existente se închid progresiv, astfel încât, în debutul anilor 2000, doar câteva companii mai sunt prezente pe piață. Nucleul lor este format dintre vechile antreprize care se privatizează, dar care - la rândul lor - nu pot concura cu “premianții olimpici” care vin din zona experimentată a afacerilor occidentale. Motiv pentru care, acestea, se vând eșalonat. Câteva exemple: fabrica de bere din Reghin a fost privatizată în 1995, după care a fost achiziționată de Brau Union AG în 1997. Tot Brau Union cumpără de la Austrian Breweries și Fabrica Grivița în 2001, la pachet, cu marca Gambrinus. În 1996, pachetul de acțiuni al Fabricii de Bere Ursus este preluat de South African Breweries LTD, iar în 2001, Ursus Breweries achiziționează fabrica de bere Timișoreana. Fabrica de Bere Azuga este vândută în 2006 patronului clubului de fotbal Rapid, care după trei ani vinde acțiunile Bere Azuga către Ursus Breweries, devenită între timp subsidiară SABMiller. În 2016, concernul Anheuser-Busch InBev., cel mai mare producător de bere din lume (care deține SabMiller) a scos la vânzare toate fabricile și mărcile din România, Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia, mărcile fiind achiziționate (în 2017) de către concernul nipon Asahi pentru 7,3 miliarde de euro. În ceea ce privește contribuțiile la bugetul de stat, industria berii a contribuit în 2023 cu peste 311 milioane de euro, cu 8,7% mai mult decât în anul 2022. La rândul lor, accizele au reprezentat 142 de milioane de euro în anul 2023, cu 6% în creștere față de anul anterior. Conform unei declarații de presă făcută la începutul lunii aprilie 2024 de către directorul general al Asociației Berarii României, Julia Leferman, producătorii de bere din România trag un semnal de alarmă în ceea ce privește predictibilitatea fiscală în contextul în care, de la 1 ianuarie 2024, a intrat în vigoare o nouă majorare a accizei, de 10%, ceea ce face ca în România nivelul accizei la bere să fie cu 18% mai mare decât cel practicat în Germania (0,929 euro/hectolitru/grad Plato față de 0,787 euro/hectolitru/grad Plato), în condițiile în care puterea de cumpărare a românilor este de trei ori mai mică decât a germanilor.
Bibliografie Online
- https://www.berariiromaniei.ro/istoria-berii/
- https://beerologique.org/scurta-istorie-a-berii-in-romania/
- https://stiri.md/article/social/cum-au-promovat-alexandru-cel-bun-si-stefan-cel-mare-productia-de-bere-in-moldova/
- https://www.riseproject.ro/piata-de-bere-din-romania-dominata-de-companiile-multinationale/
- https://economie.hotnews.ro/stiri-fiscalitatea_la_zi-25583332-30-ani-antreprenoriat-romania-arata-cifrele.htm
- https://www.wall-street.ro/articol/Lifestyle/285182/berea-craft-la-romani-avem-aceeasi-problema-ca-americanii-in-anii-80-dar-avem-si-solutii-analiza.html#gref
- https://ro.scribd.com/document/164260600/Istoria-Publicitatii-Romanesti
- https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/retail/japonezii-de-la-asahi-au-finalizat-preluarea-ursus-breweries-16883700
- https://www.g4media.ro/producatorii-de-bere-ne-uitam-cu-ingrijorare-la-razboiul-din-ucraina-permanentizarea-sa-duce-la-o-tendinta-de-crestere-continua-a-costului-cu-materiile-prime.html
- https://ro.scribd.com/document/164260600/Istoria-Publicitatii-Romanesti
.png)
.webp)
.jpg)
.webp)
.png)
